"Legea pentru servitori din 16 iunie 1892, cu modificările din 18 febr. 1896" - Episodul 7

"Deoarece cererea şi oferta sunt foarte mari, statul intervine prin înfiinţarea în
oraşe a unor Birouri de Plasare a servitorilor"

Tradiţia slugilor boiereşti, privilegiu rezervat odinioară celor bogaţi şi

puternici, cunoaşte o largă răspândire în societatea românească până în 1947. Este

de „bon ton”, dar şi imperios necesar să ai servitori. Vrând-nevrând, pentru a fi în

rândul lumii, o familie burgheză ţine, în funcţie de posibilităţi, între 1 şi 3 slugi, iar

familiile avute ori aristocrate de la trei în sus. Domnul, ocupat cu serviciul, dă

mână liberă soţiei, de obicei casnică, pentru dirijarea treburilor casei. Doamna, care nu se poate descurca singură, are nevoie de ajutor: doici, bone, bucătărese, fete în casă şi menajere, pentru curăţenie, spălare, diverse târguieli etc.

Deoarece cererea şi oferta sunt foarte mari, statul intervine prin înfiinţarea în

oraşe a unor Birouri de Plasare a servitorilor. Pe aici vor trece sute de mii de

oameni, mai ales femei, în căutarea unei slujbe la stăpân. În 1932, numai în

Bucureşti, erau înregistraţi peste 50 000. Salariile pe care le primesc sunt foarte

mici şi, cu siguranţă, nu s-ar descurca dacă stăpânii nu le-ar oferi întreţinere

gratuită (casă, masă, îmbrăcăminte).

De la 1875 şi până la încheierea Primului Război Mondial, retribuţiile lunare

ale servitorilor erau de 20–30 lei (o servitoare) 30–40 lei (o bucătăreasă), 40–50 lei (un vizitiu). Puţin mai mult câştigau cei angajaţi în instituţiile statului.

La 1877, servitorul de la Teatrul Naţional din Bucureşti primea 60 lei, iar portarul 100 lei.

În perioada interbelică, în preajma anilor 1930, o femeie săracă acceptă să

slujească şi pentru 300 lei, în timp ce o servitoare cu experienţă cerea 900 lei.

Regulamentul din 1892 enumeră în categoria servitorilor pe: bucătar sau bucătăreasă, vizitiu

sau surugiu, camerier, sufragiu, fecior, servitor de restaurante şi cafenele, femei de casă, cameriere, spălătoreasă în curte, servitor pentru tot serviciul casei, nutrice (doică sau mamă) dadacă de copii, portar, rândar, isprăvnicel sau fecior boeresc, argat şi chelar, vier (veghiator permanent la vii) păstor de vite, păzitor de eleştee sau iazuri, de grădini, de vii şi de livezi, servitorii angajaţi pe la autorităţi, stabilimente de binefacere sau utilitate publică. Cf. C. Hamangiu, Codul General al României (1856–1900),vol. II, Legi uzuale (1856–1900), Bucureşti, Editura Alcalay, 1907, p. 1010.2 Ibidem, p. 968–973 (Legea pentru servitori din 16 iunie 1892, cu modificările din 18 febr. 1896).